atata vreme am trait cu impresia, ba parca cu convingerea ca sunt singura. daca ar fi sa dau vina pe alegerea mea de a ma muta departe de mama si casa natala ar fi simplu sa zic ca asa a fost scris, ca trebuia sa incerc sa zbor. de parca un loc m-ar fi sufocat si nu as fi avut stare.asa simt ca sunt eu cateodata, ca un cal naravas, ca un alergator de cursa lunga ce nu ajunge niciodata la linia de sosire, ca un infinit de valuri dintr-o mare fara corabii.singuratatea m-a domolit si mi-a daruit campul ei auriu de liniste, caldura unor pereti dintr-o camera in care singura voce pe care o auzeam era a mea. am incercat de curand experienta noua a ce inseamna doi. doua voci dintr-o data intr-o casa cu doua dormitoare, doua pareri diferite, doua suflete cu trairi egoiste.si totusi simt iara ca micul meu univers se agita degeaba, ca am obosit deja-stiu atat de repede-sa stau incordata si mereu cu grija ca sigur voi gresi ceva.atata stres degeaba.atata strigat in mine.nu vreau decat sa nu mai fiu singura....te vreau suflet drag!unde esti?de ce nu ma salvezi de mine iara?decapiteaza-mi gandul asta infricosator ca ne place sa fim singuri cand am putea atat de bine sa ne iubim impreunarea.
miercuri, 13 mai 2009
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu